Mi-e dor de mare. Din nou mi-e dor de mare! Cu cateva luni in urma, cu cateva anotimpuri in urma mi-am propus sa merg la mare... dar am renuntat la idee. Acum, in aceasta dimineata de duminica, imi dau seama ca imi lipseste mare. Imi lipseste linistea ei. Imaginea sa cand lipsa valurilor te incremeneste in fata ei si simti cum te contopesti in acelasi fundal de gri.
Mi-e dor de mare. De finetea nisipului. Mi-e dor sa fiu la mare, cand nu exista turisti, cand nu e nimeni pe faleza... doar eu si marea. Ma face sa uit... sa uit plansul, sa uit durerea ce se ascunde in mine, sa uit de tot si sa nu gandesc decat la infinit... si ma lasa sa o privesc... nu imi ofera valuri, nu se incrunta... ma lasa doar sa o privesc... imi povesteste.
Mi-e dor de mare. Ca imi povesteste asa cum eu povestesc altor persoane. Imi povesteste despre oameni, despre soare, despre luna, despre cer si alte maluri... imi povesteste cum ma asteapta... imi povesteste cat de trista e cand se inneaca in ploi...
Mi-e dor de mare.

Am incercat... si mai incerc.
In linistea zilelor si pustietatea cu care trec observ cum nimic nu se schimba fara o vointa. Am vrut, am incercat sa am. Dar nu mai stiu ce vreau. Zile intregi stau inchisa in aceasi stare de inconstienta. Fara nimic... doar eu. Nici ganduri nu am. Doar respir... doar numar... doar incremenesc. Nu stiu ce vreau.

M-am pierdut de curand in anotimpuri. Si mi-am dat seama ca nu-mi place niciunul. M-am pierdut de curand in sentimente si mi-am dat seama ca fiecare ma omoara. M-am pierdut de curand in realitate si mi-am dat seama ca eu nu mai sunt in stare sa fac parte din ea. Asa ca... ma afund in liniste. Multa liniste. Am nevoie de o odihna psihica. Da... deja e o necesitate. Asta daca nu doresc sa petrec cateva luni intr-un ospiciu... si eu nu-mi doresc asta. Am nevoie de o pauza de la tot...si de cateva luni, mai precis de un an, incet renunt la multe lucruri si nevoi ce ar face un tanar de varsta mea ok si mai mult decat ok.
Am renuntat la bautura.
Am renuntat la iesiri.
Am renuntat la vise.
Am renuntat la munca mea.
Am renuntat la noptile albe.
Am renuntat la a mai cheltui bani.
Am renuntat la socializare.
Si treptat renunt si la viata ce o mai detin.
Ma desprind de tot incet...sigur si de neintors.
Se observa...dar nu se intelege. De nimeni. Doar se uita uimiti spre mine si nu inteleg de ce ochii mei isi pierd din culoare, de ce continui sa merg spre nefiresc si sa nu ma trezesc panicata ci doar ignoranta...

Mi-am dat seama ca inima mea conteaza. Din acea dimineata in care o simteam in palme...cand mi-am dat seama ca viata mea atarna de un fir de ata... atunci am spus ca sensibilitatea mea s-a intetit cu un infinit...iar orice stare care imi pune in pericol viata o ignor...cat pot desigur, ca exista si situatii pe care nu le poti controla... altfel spus... am mai trecut printr-o stare ca in acea dimineata si am decis sa plec...
Da, voi pleca...